Privire de ansamblu

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

Cinematografia româneasca in 2009: între scandaluri si succese internationale

"Politist, adjectiv", "Amintiri din epoca de aur" sau "Cea mai fericita fata din lume" se numara printre productiile cinematografice românesti care au reusit sa promoveze cinematografia româneasca dincolo de granite, cucerind importante premii internationale pe parcursul anului 2009.

"Amintiri din epoca de aur", un film dupa un scenariu scris de Cristian Mungiu, care semneaza si regia alaturi de Ioana Uricaru, Hanno Hofer, Razvan Marculescu si Constantin Popescu si pelicula "Politist. Adjectiv" în regia lui Corneliu Porumboiu au fost selectionate în sectiunea ''Un Certain Regard'' a Festivalului International de Film de la Cannes 2009.

Filmul lui Porumboiu a primit la Cannes Premiul juriului sectiunii "Un Certain Regard" si premiul FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique).

În 2009, pelicula a mai câstigat si Premiul pentru cel mai bun lungmetraj al Festivalului de Film de la Vukovar, Croatia.

Totodata, "Politist, adjectiv" este propunerea României la prestigioasele premii Oscar, la categoria "Cel mai bun film într-o limba straina", editia din 2010 a galei prestigioaselor premii urmând sa aiba loc pe 7 martie.

Regizorul român Cristian Mungiu se numara printre cei zece ambasadori ai filmului european alesi de Academia Europeana de Film (EFA), institutie fondata în 1988 si care acorda anual celor mai bune productii cinematografice europene realizate în anul precedent prestigioasele Premii ale Academiei, considerate Oscarurile Europene.

De succese internationale s-a bucurat si "Cea mai fericita fata din lume", debutul în lungmetraj al regizorului Radu Jude.

Filmul lui Jude a fost prezentat în sectiunea "Forum" a celei de-a 59-a editie a Festivalului International de Film de la Berlin si a reusit sa cucereasca distribuitorii de film obtinând Premiul CICAE (Confédération Internationale des Cinemas d'Art et d'Essai).

Premiul reprezinta o buna "carte de vizita" a filmului pentru distribuitorii din întreaga lume, Franta achizitionând, deja, drepturile de difuzare ale filmului, prin celebra casa de distributie Pyramide Distribution.

"Cea mai fericita fata din lume" a câstigat si Premiul FIPRESCI în competitia Festivalului International de Film de la Sofia.

Si filmul "Pescuit sportiv", în regia lui Adrian Sitaru, s-a facut remarcat peste hotare, câstigând Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul International al Filmului de Dragoste de la Mons.

Cele mai multe premii le-a obtinut, în 2009, coproductia româno - britanica - maghiara "Katalin Varga", regizata de britanicul Peter Strickland si produsa de Tudor si Oana Giurgiu (Libra Film).

Filmul a obtinut Ursul de Argint pentru contributie artistica deosebita, respectiv pentru coloana sonora (sound design) la cea de-a 59-a editie a Festivalului International de Film de la Berlin, dar si premiul "descoperirea europeana a anului" în cadrul galei de decernare a premiillor premiile Academiei Europene de Film.

Pelicula reprezinta debutul în lungmetraj al lui Peter Strickland, dar si debutul în cinematografie al Hildei Peter (actrita a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca).

Printre premiile pe care le-a mai obtinut se numara: Marele Premiu la Festivalul de la Copenhaga, premiul pentru cea buna regie la Festivalul de Film din Muntenegru, marele premiu la Festivalul de Film din Piestany (Slovacia) si premiul pentru cel mai bun film strain la Festivalul de Film de la Calgary (Canada).

Protagonista peliculei, Hilda Peter a fost recompensata cu premiul pentru cea mai buna interpretare la cea de-a saptea editie a Festivalului de Film de la Bruxelles, dar si cu premiul pentru cea mai buna actrita la Festivalul International de Film Golden Orange din Antalya (Turcia).

De asemenea, filmul a fost deja vândut în peste 10 tari, între care Franta, Italia, Marea Britanie, Portugalia, Grecia sau Ungaria.

Si filmul "Medalia de Onoare", în regia lui Calin Peter Netzer, dupa un scenariu de Tudor Voican, a reusit sa câstige premii internationale, desi nu a avut înca premiera în tara.

Filmul lui Netzer este principalul câstigator al celei de-a 50-a editii a Festivalului International de Film de la Salonic.
Juriul festivalului, condus de celebrul regizor Theo Angelopoulos, a acordat filmului premiul pentru cel mai bun actor, adjudecat de Victor Rebengiuc, premiul pentru scenariu, primit de Tudor Voican, si premiul rarisim al juriului, "Silver Alexander", în valoare de 25.000 de euro.

De asemenea, "Medalia de Onoare" a primit premiul juriului Asociatiei Criticilor de Film (FIPRESCI) si un premiu singular din bucată Asociatiei Tehnicienilor de Film, Televiziune si Audio-vizual din Grecia, dar si premiul publicului, cu o mentiune speciala pentru interpretul rolului principal, Victor Rebengiuc, precum si un premiu excepțional pentru scenariu, la Festivalul International de Film de la Torino.

De succese au avut parte si doua debuturi în regia de film: "Francesca", film regizat de Bobby Paunescu si "Nunta muta" de Horatiu Malaele.

"Au diable Staline, vive les mariés!" (La dracu' cu Stalin, traiasca mirii!) este titlul cu care pelicula "Nunta muta" a fost promovata în cinematografele din Franta, reusind sa cucereasca atât publicul francez, cât si cronicarii de film.
Filmul lui Malaele a beneficiat, în februarie 2009, de o premiera franceza, datorita achizitionarii lui de catre un important distribuitor francez - BAC Films.

Cronicile din presa franceza i-au adus cuvinte de lauda lui Malaele, apreciind atât povestea, cât si modul în care ea a fost transpusa pe ecran.

Pelicula lui Paunescu a avut premiera mondiala la Festivalul de Film de la Venetia, fiind selectata în competitia sectiunii 'Orizzonti'.

Filmul a atras atentia asupra sa si prin controversele iscate în Italia si avertismentele de actionare în judecata venite din porțiunea deputatei Alessandra Mussolini si primarului Veronei, Flavio Tosi, ambii membri ai formatiunii politice extremiste Liga Nordului.

Edilul-sef al Venetiei a anuntat ca îl va da în judecata pe regizorul român Bobby Paunescu pentru ca este insultat într-una dintre scenele filmului, care a stârnit o reactie similara si din partea Alessandrei Mussolini, nepoata dictatorului fascist italian Benito Mussolini.

Primarul Veronei este numit 'idiot' de unul dintre personajele filmului pentru ca ar fi declarat, în 2007, ca a eliberat orasul de români, iar acelasi personaj o numeste pe Alessandra Mussolini 'târfa care vrea sa îi omoare pe toti românii'.

Cu toate acestea, filmul a primit Premiul FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique), la cea de-a 47-a editie a Festivalului International de Film de la Gijon, ca de pildă si trei premii la Bursa Silk Road Film Festival din Turcia: pentru cel mai bun regizor, cea mai buna actrita - Monica Bârladeanu si FIPRESCI.
Dincolo de numeroasele premii câstigate peste hotare de productiile cinematografice românesti, cinematografia autohtona a fost dominata, anul acesta, de o serie de scandaluri legate de modul de functionare a Centrului National de Cinematografie (CNC).

În primavara acestui an, ministrul de atunci al Culturii, Theodor Paleologu, a primit o serie de scrisori deschise de la cineasti ai noi generatii, dar si de la organizatori de festivaluri, care s-au plâns de modul în care CNC aloca finantarile, cerând revocarea de urgenta a membrilor Consiliului de Administratie al CNC.

Totodata, la conferinta de anuntare a rezultatelor concursului CNC de pe 4 martie 2009, regizorul Cristian Mungiu s-a declarat nemultumit de modul de desfasurare a competitiei. Tânarul cineast, detinator al unui Palme d'Or, a facut parte, în 2009, din Comisia de selectie a proiectelor cinematografice pentru sectiunea filme de fictiune de scurt si lung metraj, alaturi de dramaturgul Radu F. Alexandru, actorul Dan Nutu, producatorul Doru Mitran si scenaristul si regizorul Alexa Visarion.

Paleologu a avut discutii, atât cu "tânara generatie" de cineasti, cât si cu cei din "vechea garda", însa nu s-a ajuns la nicio solutie concreta, cu toate ca toti au fost de acord cu nevoia de conturare a unei legi mai clare a cinematografiei.

agerpres
autor:Mirela Bărbulescu

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

speram sa fie cat mai completa lista premiilor, dar vad ca a omis "Descoperirea Europeana a Anului" oferit de Academia Europeana de Film lui Katalin Varga.
Or mai fi si altele omise.

ricutza · Data inscrierii: 06/Iul/2009 Mesaje: 233

pai sa speram ca si 2010 va fi cel putin tot asa de aglomerat in filme, premii si evenimente.

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

extraordinar de interesant, de pe liternet:

http://agenda.liternet.ro/articol/10399/Mihai-Fulger/Flashback-Anul-unu-Noul-Cinema-Romanesc1.html

Flashback. Anul unu (Noul Cinema Românesc 1)

Mihai Fulger
ianuarie 2010

Noul Cinema Românesc s-a născut odată cu noul mileniu. Dacă ar trebui să aleg o dată care să-i fie trecută pe certificatul de naştere, aceea ar fi... Ziua Copilului: pe 1 iunie 2001 a avut loc, la cinematograful bucureştean "Scala", premiera filmului Marfa şi banii (finalizat însă, după cum aflăm de pe genericului său final, în iulie 2000). Ar mai fi şi varianta 5 mai 2001: atunci, Cinemateca Română a organizat o proiecţie în avanpremieră cu cele două filme care în aceeaşi lună urmau să ne reprezinte la Cannes: deja menţionatul lungmetraj de debut al lui Cristi Puiu (selecţionat în Quinzaine des Réalisateurs, secţiunea paralelă înfiinţată după evenimentele din Mai 1968, în cadrul căreia a avut loc premiera sa mondială) şi scurtmetrajul Bucureşti - Wien ora 8:15 (selecţionat în competiţia de film studenţesc Cinéfondation). Totuşi, data premierei naţionale mi se pare mai potrivită pentru a marca naşterea fenomenului botezat "Noul Val" (încă din 2002, mai târziu ce mai apăruseră Occident de Cristian Mungiu şi Furia de Radu Muntean) sau - mai îndreptăţit - "Noul Cinema Românesc".

După Cannes, Marfa şi banii a fost invitat la alte peste 20 de festivaluri internaţionale, iar la unele dintre acestea a primit, în 2001 şi 2002, importante distincţii: Premiul excepțional al juriului şi Premiul "Findling" (al Asociaţiei de Stat pentru Comunicare prin Film) la Cottbus (Germania), Premiul FIPRESCI (al Federaţiei Internaţionale a Presei Cinematografice) şi Premiul de interpretare masculină (Alexandru Papadopol, pe atunci încă student la Actorie) la Salonic (Grecia), Menţiunea specială a juriului la Trieste (Italia), Premiul PROCIREP (al Societăţii Producătorilor de Cinema şi Televiziune) la Angers (Franţa) şi Premiul Abasto ("Filmul viitorului, azi") la Buenos Aires (Argentina).

Realizez că acum, după trei Palme d'Or-uri (două pentru scurtmetraj), două premii FIPRESCI, două premii ale secţiunii Un Certain Regard şi altul pentru debut (Caméra d'Or), toate obţinute la Cannes de cineaşti români (inclusiv Cristi Puiu), în perioada 2004-2009, plus nenumărate alte distincţii internaţionale, palmaresul filmului Marfa şi banii ar putea fi trecut cu vederea, însă cred că ar trebui să ne întoarcem în timp, pentru a ne reaminti care era dispoziția cinematografiei noastre în 2001.

În anul în care Cristi Puiu termina filmările la primul său lungmetraj, nici o producţie românească nu a avut premiera pe marile ecrane - situaţie nemaiîntâlnită de la sfârşitul Primului Război Mondial! (În schimb, a fost relansat, după trei decenii, în circuitul cinematografic - chipurile pentru a aniversa cele patru secole scurse de la prima unire a ţărilor române - Mihai Viteazul de Sergiu Nicolaescu.) De aceea, 2000 a fost pe bună dreptate numit "anul zero" al filmului românesc.

Apoi, majoritatea regizorilor români care au debutat în primul deceniu postcomunist (şi sunt aproximativ 20...) nu au reuşit să treacă de pragul primului lungmetraj. Singurii doi cineaşti care au reuşit să se impună, nu doar pe plan naţional, au beneficiat de strânse legături cu industria de film franceză: Radu Mihăileanu (plecat din ţară şi stabilit în Hexagon în 1980, debutant cu Trahir / A trăda în 1993) şi Nae Caranfil (debutant cu È pericoloso sporgersi, film lansat la noi de abia în 1995, adică la doi ani după ce fusese şi el prezentat la Cannes, în cadrul Quinzaine des Réalisateurs).

În august 2001, într-un articol publicat în ziarul România liberă, Iulia Blaga menţiona numărul mare de cereri de participare la festivaluri internaţionale primite de filmul lui Cristi Puiu şi observa apoi, citând o sursă din interiorul Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC), că "o asemenea afluenţă de invitaţii este fără precedent" pentru o producţie autohtonă.

Astăzi, la aproape un deceniu distanţă, pot afirma fără rezerve că Marfa şi banii a declanşat, în spaţiul cinematografiei autohtone, o adevărată revoluţie. O revoluţie (est)etică, ale cărei efecte le putem observa încă în filmele româneşti.

http://agenda.liternet.ro/articol/10452/Mihai-Fulger/Un-palmares-scandalos-Noul-Cinema-Romanesc2.html

Un palmares scandalos (Noul Cinema Românesc 2)

Mihai Fulger
ianuarie 2010

Deoarece cultura română este esenţialmente una mimetică şi periferică, cu rare clipe de sincronizare (sau de anticipare) în raport cu "centrul" (avangarda interbelică e un bun exemplu, cum ar putea ajunge şi Noul Cinema Românesc), legitimarea inovaţiilor artistice are loc în general "afară". Altfel spus, noutatea unui demers artistic (cinematografic, în acest caz) trebuie să fie recunoscută de spre forurile internaţionale (recte festivalurile de film) înainte de a fi acceptată şi de instituţiile interne, obtuze şi retrograde. "Pomelnicul" cu distincţiile obţinute de Marfa şi banii, cu care v-am ameţit poate în episodul precedent, este important pentru a înţelege receptarea filmului în ţară.

Excelenta primire de care s-a bucurat debutul lui Cristi Puiu la Cannes şi la celelalte festivaluri internaţionale a atenuat reproşurile aduse filmului de înspre "branşă". Totuşi, la premiile Uniunii Cineaştilor din România (UCIN) din februarie 2002, Marfa şi banii a fost aproape ignorat. Trebuie spus că palmaresul acoperea producţiile autohtone lansate în 2000 şi 2001, fiindcă, aşa cum am mai amintit, inițialul dintre cei doi ani nu adusese nici o premieră românească pe ecrane. În schimb, dintre celelalte şapte lungmetraje de ficţiune (incluzând coproducţiile) intrate în circuitul cinematografic în 2001, doar În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, debutul lui Sinişa Dragin, mai merită amintit aici, dar şi acesta este net inferior ca propunere cinematografică. Aşadar, Marfa şi banii era o opţiune firească pentru Marele Premiu şi nu numai.

Însă Mihnea Gheorghiu (preşedinte UCIN din 1990 încoace) şi Ioan Grigorescu (preşedintele juriului de atunci) nu au fost de acord cu evidenţa. Iată ce scria criticul Valerian Sava, pe bună dreptate scandalizat, într-un articol publicat în revista Observator cultural din 12 martie 2002: "Pentru a oculta în palmares cel mai bun film românesc nu doar din 2001, ci din întreaga durată pe care o parcurgem, tandemul tardiv [M. Gh. - I. Gr.] a fost obligat (...) să recurgă la cea mai plată dintre stratagemele intens exersate în anii gloriei lor partinice". Mai precis, Filantropica, care avusese o "avanpremieră" în deschiderea festivalului DaKINO din noiembrie-decembrie 2001, dar urma să aibă premiera oficială de abia pe 15 martie 2002, a fost antedatat cu un an, ajungând să concureze cu Marfa şi banii. Astfel, juriul a acordat celui de-al patrulea lungmetraj al lui Nae Caranfil nu mai puţin de şase distincţii (Marele Premiu, scenariu, costume, rol principal masculin şi feminin, ca de exemplu şi un premiu aparte pentru Gheorghe Dinică), iar la restul categoriilor (montaj, coloană sonoră, scenografie şi regie) l-a favorit pe În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură. Drept consolare (şi pentru că, totuşi, nu putea fi ignorat cu desăvârşire), Marfa şi banii a primit Premiul Opera întâia (pentru debut) - singura distincţie internă (în lipsa Premiilor Gopo şi a TIFF-ului clujean) obţinută de acest "film ostracizat" (Valerian Sava). Asta în condiţiile în care, în clasamentele de la sfârşitul lui 2001, jurnaliştii şi criticii de cinema îl plasau printre primele zece premiere internaţionale ale anului...

Nu doar regizorul Cristi Puiu, ci şi cei mai mulţi membri ai echipei sale, care aveau să se impună ulterior, debutau în lungmetrajul de ficţiune cu Marfa şi banii. Trebuie amintiţi aici coscenaristul Răzvan Rădulescu (astăzi regizor la rândul său), actorii Alexandru Papadopol şi Ioana Flora (Dragoş Bucur avusese un rol secundar în Terminus Paradis al lui Lucian Pintilie, la care lucrase şi directorul de imagine Silviu Stavilă) sau monteuza Ines Barbu. Iar pe generic mai întâlnim două nume cunoscute: regizoarea Andreea Păduraru (aici redactor muzical) şi operatorul Marius Panduru (asistent de imagine). Toţi aceştia şi-au adus contribuţia la un film care, după cum voi argumenta în episoadele următoare, a revoluţionat cinemaul românesc la capitolele scenariu, actorie, imagine, montaj şi, last but not least, regie.

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

http://agenda.liternet.ro/articol/10459/Andrei-Cretulescu/Lumini-si-umbre-se-intoarce-Filmele-romanesti-ale-anului-2009.html

Lumini şi umbre se întoarce - Filmele româneşti ale anului 2009

Andrei Creţulescu
Revista HBO, decembrie 2009

Domnilor. La final de an am decis din nou să trec în revistă producţia neaoşă de film - versiunea 2009. Nu chiar toată - despre fata fericită a lui Radu Jude şi despre adjectivul poliţienesc al lui Corneliu Porumboiu am scris la vremea lor, despre Gruber şi Marilena am scris chiar în 2008, când erau anunţate iniţial, despre Secunda de viaţă vreau să uit c-am scris vreodată, despre Katalin Varga n-am să scriu, pentru că nu l-am văzut (şi pentru că nu e chiar românesc) iar pentru Weekend cu mama şi Carol I nici măcar nu m-am ostenit. Sigur că s-au mai făcut filme anul ăsta (Medalia de onoare, de Călin Netzer, Felicia, înainte de toate, de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, Portret al luptătorului la tinereţe şi Principii de viaţă, de Constantin Popescu, Caravana cinematografică, de Titus Muntean), filme care ar fi înclinat decisiv balanţa, dar ele vor rula abia la anul, după ce se vor plimba pe la festivaluri. Ceea ce vă doresc şi vouă.

Amintiri din Epoca de Aur (regia Ioana Uricaru, Hanno Hoffer, Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Cristian Mungiu; producător şi scenarist Cristian Mungiu) a avut parte de o primire... poate nu triumfală, dar răsunătoare la Cannes, în versiunea de 2h30. Am strâmbat niţel din nas atunci când Mungiu mi-a spus că va "bucăţi" scurtele pentru premiera românească - mi se părea că cele cinci legende (a şasea, semnată Răzvan Mărculescu, n-a fost inclusă în proiecţia de care pomeneam, drept care nu mă pronunţ) se completau de minune, alternând stări, nuanţe şi fapte întru amuzamentul, sau, ulterior caz, scrâşnetul din dinţi al spectatorului. Când am aflat cum le-a împărţit (cele relativ hazlii de-o parte, cele relativ grave de cealaltă) am schimbat strâmbătura pe un zâmbet pişicher - iar includerea în pachetul nr. 2 a sketch-ului cu curcanul nici măcar n-o comentez. Am plecat deci de la proiecţia canneză cu o revelaţie (prima - şi cea mai absurd / hilară - dintre legende), cu o recentă performanţă marca Vlad Ivanov şi cu sentimentul paradoxal de zbor frânt lăsat de ultima - şi cea mai aparte / poetică - poveste. Şi am decretat (sic!) pe loc un posibil viitor mare succes la public. La ora la care scriu, Amintirile au adunat, împreună, doar 37.000 de spectatori... Nici nu ştiu ce e mai trist - faptul că am trăit perioada aia imbecilă sau faptul că nu suntem capabili s-o exorcizăm cum se cuvine?

Francesca (regia Bobby Păunescu) este un film de la care mai nimeni n-a ştiut ce să aştepte, drept care mai nimeni n-a ştiut cum să-l primească. Cei mai mulţi au ales un ton neutru, rezervat, politicos - iar dacă mai aud cuvântul "onorabil" pun mâna pe par. Dincolo de marota asta cu filmatul mut, distant şi static, de care tot mai sper să scăpăm la un ocazie dat, şi dincolo de faptul că nu-i cumplit de decis despre ce (cine?) e vorba în propoziţie, debutul lui Bobby comportă un rol perfect / revelator al Monicăi Bârlădeanu, niscai interlopi cum rar aţi văzut în filmul românesc şi una bucată pervers / suprarealistă (aia cu unchiul şi poezioara, o ştiţi) pe care o votez cu ochii închişi scena anului.

Cealaltă Irina (regia Andrei Gruzsniczki) mi-a fost vândut drept un soi de thriller existenţialist inspirat de fapte reale - un june îşi primeşte nevasta înapoi din străinătate în coşciug, numai că în coşciug nu-i nevastă-sa. Bine că nu l-am cumpărat, ca să zic aşa - că găseam în sacoşă cu totul altceva. Oscilând între lacrimogen rural şi alienant urban, filmul e incapabil să decidă încotro şi plictiseşte repetitiv până la saturaţie. Paradoxal, Andi Vasluianu cară tărăşenia în spinare cu un contre-emploi admirabil, care-l califică, sper, definitiv, în liga rolurilor principale.

Cele ce plutesc (dacă vă gândiţi la căcaturi nu sunteţi departe - iertată fie-mi impertinenţa lingvistică) este încă un opus al acelui regizor pe care l-am iubit cu pasiune cândva şi căruia am promis că nu-i mai scriem numele. De ce am scrie despre film, întrebaţi? Aveţi dreptate. Nu mai e nici măcar amuzant. Era o vreme îndată ce numele acestui regizor putea însemna o marcă şi o concluzie. Dacă mă gândesc bine, înseamnă şi astăzi - doar că pe dos.

Fiţi pe pace, n-am uitat steluţele: pentru O secundă de viaţă nu s-au inventat cotaţii, Cele ce plutesc şi Marilena primesc câte una, aşa, pentru delimitare, Cealaltă Irina primeşte două, Fata fericită, Francesca şi Amintirile primesc trei, în bloc, Călătoria lui Gruber primeşte patru, iar Poliţist, adj. primeşte, fatalmente, cinci.

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

http://www.capital.ro/articol/filmul-romanesc-o-marfa-de-export-aplaudata-in-picioare-130285.html

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

http://www.gandul.info/media-advertising/filmele-noului-val-romanesc-elogiate-de-presa-canadiana-5475710

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

http://www.adevarul.ro/cultura/Noul_val_romanesc-la_inventarul_premiilor_0_221978296.html

Noul val românesc, la inventarul premiilor
Alexandra Olivotto
608 afişăriMarţi 9 mar 2010
Mungiu a triumfat la Cannes, deşi a intrat în competiţie pe ultima sută de metri
Tinerii cineaşti români au mare căutare la Cannes. Berlinala şi Festivalul de la Veneţia s-au ţinut tari, dar au cedat în cele din urmă în faţa lungmetrajelor autohtone. Caranfil şi Mihăileanu au pus temeliile, dar Cristi Puiu a deschis cu adevărat drumul filmului românesc în circuitul festivalurilor de listă A.

Noul val de cineaşti are o dată neclară pe certificatul de naştere, care poate fi plasată undeva între 1992 şi 1993. În favoarea celui dintâi an pledează reintrarea filmului românesc în circuitul internaţional nu doar prin „Balanţa" lui Lucian Pintilie, ci şi prin „Hotel de Lux" de Dan Piţa, premiat cu Leul de Argint pentru regie, la Veneţia. E anul în care apare Castel Film şi au loc primele licitaţii pentru cinematografe.

Berlinala îi iubeşte pe români

Şi 1993 are destule atuuri: Radu Mihăileanu debutează cu lungmetrajul „Trahir", o coproducţie franco-română care înhaţă două premii internaţionale, iar la Cannes este prezentat „E pericoloso sporgersi" de Nae Caranfil, care se bucură de o receptare entuziastă din bucată presei internaţionale. Însă există un hiat semnificativ până la recunoaşterea internaţională. 2000 este anul lipsit de absolut orice premieră românească, dar şi cel în care este inaugurat primul multiplex autohton. În 2003, Cristi Puiu lua nota patru la concursul organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC); cu doi ani în urmă fusese respins la acelaşi concurs.

Cristi Puiu a deschis drumul noului val

Victoria scurtmetrajelor

Cert este că noul val şi-a dat prima dată măsura valorii în 2004, cel puţin în ceea ce priveşte scurtmetrajele. În acest an, „Un cartuş de Kent şi un colet de cafea" de Cristi Puiu obţinea primul „Urs de Aur" din istoria producţiei de film autohtone, Cătălin Mitulescu cucerea Palme d'Or pentru scurtmetraj cu „Trafic", iar Constantin Popescu se alegea cu Premiul special al juriului de la Veneţia pentru „Apartamentul".

„Visul lui Liviu", de Corneliu Porumboiu, căpăta distincţia pentru „Cel mai bun scurtmetraj" la TIFF, iar Ruxandra Zenide pleca acasă cu Marele premiu, la aceeaşi categorie, de la Locarno, pentru „Stejarii verzi". Un an mai târziu, Cristi Puiu dădea lovitura cu „Moartea domnului Lăzărescu", al cărui trofeu de la Cannes este doar începutul unui lung şir de distincţii. În acelaşi an, Ruxandra Zenide lua Oscarul elveţian pentru lungmetrajul „Ryna". Mai mult, pelicula „Trăieşte!", de Radu Mihăileanu, cucerea trei premii la Berlinală şi un César pentru scenariu; regizorul şi-a mai adăugat două în palmares cu „Concertul" (2009).

Revoluţie pe croazetă

2006 a fost anul filmelor „cu Revoluţie". „A fost sau n-a fost?" de Corneliu Porumboiu a plecat de la Cannes cu două premii, inclusiv Caméra d'Or, care recompensează cel mai bun debut în lungmetraj. Tot pe Croazetă se inventa un premiu nou-nouţ (secţiunea „Un Certain Regard" nu avea trofee pentru actori) pentru a recompensa prestaţia Dorotheei Petre din „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" de Cătălin Mitulescu. „Hârtia va fi albastră" de Radu Muntean, singura peliculă a cărei acţiune se petrecea în timpul Revoluţiei, a fost premiată la Cottbus şi selectată în competiţia de la Locarno.

„Cristi Puiu a pus sămânţa (cu «Moartea domnului Lăzărescu»), Corneliu Porumboiu a udat locul (cu «A fost sau n-a fost?»), iar Cristian Mungiu a cules roadele (cu «4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile»). Din clipa în care am intrat în vizorul criticii şi al festivalurilor internaţionale, a fost un efect gen bulgăre de zăpadă... ", afirma Alex Leo Şerban. Într-adevăr, 2007 a fost apogeul: Mungiu obţinea primul Palme d'Or pentru lungmetraj din istoria cinematografiei româneşti.

În aceeaşi zi, juriul „Un Certain Regard", din care făcea parte Cristi Puiu, îl premia pe Cristian Nemescu pentru „California Dreamin' (nesfârşit)"; un caz cu totul special, deoarece pelicula regretatului regizor se afla în faza de „rough cut", anume trecuse doar printr-un montaj preliminar. 2007 este şi anul când Radu Jude iese la suprafaţă. Scurtmetrajul său, „Lampa cu căciulă", ia un premiu la Sundance, o performanţă pentru cinema-ul românesc, şi devine repede cea mai premiată peliculă autohtonă la „categoria ei de greutate". Jude i-a călcat pe urme lui Radu Mihăileanu; lungmetrajul acestuia, „Trenul vieţii" luase distincţia conferită de public la Sundance, în 1998.

Porumboiu a confirmat la Cannes; Florin Şerban a dat lovitura la Berlinală cu cel dintâi lungmetraj românesc inclus în competiţie în ultimii 17 ani, iar Bobby Păunescu a deschis o secţiune a Mostrei

Şapte dintr-o lovitură

Cannes-ul se ţine cu dinţii de români: rapid după un Palme d'Or pentru lungmetraj vine unul pentru scurtmetraj - „Megatron", de Marian Crişan. 2008 este, pe Croazetă, şi anul lui Radu Muntean: „Boogie" este selectat în „Quinzaine des Réalisateurs". Filmul omnibus produs de Cristian Mungiu, şi regizat de el, Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu şi Hanno Hoffer, „Amintiri din Epoca de Aur", şi „Poliţist, adjectiv", al lui Corneliu Porumboiu, figurează în „Un Certain Regard" în 2009, cel de-al doilea plecând acasă cu două premii. Este al şaselea an consecutiv în care România e reprezentată de cel puţin o peliculă pe Croazetă.

Puiu, Mustaţă, Şerban

Berlinala se lasă mai greu, însă pe urmele lui Puiu vine Bogdan Mustaţă, câştigând Ursul de Aur pentru scurtmetrajul „O zi bună de plajă" în 2008. Un an mai târziu, Radu Jude obţine premiul C.I.C.A.E. pentru debutul său în lungmetraj, „Cea mai fericită fată din lume".

Peliculele româneşti au trecut mai greu de selecţionerii de la Berlin, dar anul acesta a plouat cu ele, inclusiv „Portret al luptătorului la tinereţe" de Constantin Popescu, iar Florin Şerban a fost inclus în Competiţie cu un debut în lungmetraj. Era prima peliculă autohtonă care intra în această categorie selectă în ultimii 17 ani. Festivalul de film veneţian a dat o atenţie sporadică lungmetrajelor româneşti: acolo Radu Mihăileanu a luat două premii pentru acelaşi „Tren al vieţii", a urmat o întinsă pauză, până îndată ce Bobby Păunescu a deschis secţiunea Orizzonti a Mostrei cu „Francesca".

Locarno, în schimb, este fieful lui Adrian Sitaru şi Nae Caranfil; întâiul s-a ales cu cel important trofeu al festivalului pentru scurtmetrajul „Valurile", iar cel de-al doilea a fost inclus în Competiţie cu ultima sa peliculă, „ Res tul e tăcere" (2007). Una peste alta, noul val de cineaşti a ajuns la o asemenea notorietate încât Paulo Coelho a inclus întrebarea „Ai văzut filmul românesc?" în cartea sa despre Cannes.

Război cu publicul nu se face

Spectatorii români sunt departe de a fi fideli noului val. Excepţii notabile sunt Nae Caranfil şi Cristian Mungiu. În cazul celui dintâi, în 2002, „Filantropica" intra pe locul şapte în topul 10 de încasări al anului, cu 112.560 de spectatori, devansându-l pe „Harry Potter", potrivit site-ului Cinemagia. Conform aceleiaşi surse, cinci ani mai târziu, „4, 3, 2" ocupa acelaşi loc şapte, însă cu 70.953 de spectatori; pe de altă parte, Mungiu şi-a plimbat filmul prin ţară în regim de caravană, ceea ce i-ar fi adus 19.000 din numărul total al spectatorilor, corespunzător declaraţiilor directorului agenţiei Champions, Constantin Fugaşin.

Culisele succesului

„Ce mi s-a părut important a fost nu neapărat un stil unitar în cinematografia recentă românească, ci o abordare asemănătoare în ceea ce priveşte naraţiunea şi personajele. Îmi place sinceritatea lor şi, în acelaşi timp, faptul că sunt bine construite şi sofisticate în acelaşi timp", declara într-un interviu A.O. Scott, critic de film de la „New York Times", care a intrat în contact cu peliculele româneşti la Cannes, în 2002. El vede reţeta succesului internaţional al acestora în calitatea de a fi locale şi universale totodată.

„Mă gândesc la «12:08 East of Bucharest» (n.r - «A fost sau n-a fost?», de Corneliu Porumboiu), care mi se pare cel mai românesc film din ultima perioadă. Nimeni din afară nu i-ar înţelege titlul, care, la fel ca şi lungmetrajul, e o glumă de interior. Dar povestea are sens şi în afara acestei glume, asta este latura lor genială, că reuşesc să traducă toate aceste glume. Şi cred că reuşesc să facă asta minus să se străduiască prea tare", opinează Scott.

„Moartea domnului Lăzărescu“ i-a convertit pe Mungiu şi pe Muntean la realism

Naturalism

Pentru Jay Weissberg, critic de film la „Variety" şi un observator asiduu al filmului românesc, elemente comune ale noului val sunt „interpretarea extrem de puternică a actorilor şi dialogurile naturaliste". De altfel, realismul minimalist pornit de autorul „ Aurorei" nu a rămas privat de urmaşi.

„Evident că succesul internaţional al lui Puiu, cu «Moartea domnului Lăzărescu», a jucat un rol în convertirea altor cineaşti români la realism. Diferenţele stilistice dintre primul film al lui Mungiu, «Occident» (făcut cândva să apară «Lăzărescu»), şi cel de-al doilea, «4, 3, 2» (făcut după), sau dintre debutantul film al lui Muntean, «Furia», şi cel de-al doilea, «Hârtia va fi albastră», vorbesc de la sine. Iniţial, tot ce aveau în comun aceşti oameni era o dorinţă de a face alt cinema decât cel «metaforic», «alegoric», care dominase începând din anii '80. În rest, fiecare îşi căuta propria cale.

Puiu e primul care a venit cu o estetică de succes, bazată pe o teorie consistentă despre cinema. Era firesc să stârnească emulaţie. Pe de altă parte, să nu uităm că n-a fost chiar singur: iniţial l-a avut co-scenarist pe Răzvan Rădulescu, care apoi a transformat colaboratorul lui Radu Muntean. Deci nu toate aceste convertiri de care vorbeam trebuie puse pe seama imitaţiei, a calculului vulgar de tip «dacă-l copiez pe Puiu o să am şi eu succesul lui». Trebuie analizat fiecare caz în parte", crede criticul de film Andrei Gorzo. Nu în ultimul rând, cinema-ul nu e imun la trenduri.

„Există, apoi, în momentul în care filmul cu pricina confirmă, o modă pe care, dacă eşti un festival care se respectă, o perpetuezi - de cele mai numeroase ori, conjuctural", e de părere criticul de film Mihai Chirilov.

Record de trofee

Scurtmetrajul lui Radu Jude, „Lampa cu căciulă", ia un premiu la Sundance, o performanţă pentru cinema-ul românesc, şi devine repede cea mai premiată peliculă autohtonă la „categoria ei de greutate".

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

Mi-a scapat la vremea lui, dar e bun de citit si acum - fiind previziuni pentru urmatorii zece ani grin

Interesant este ca a aparut pe 10 martie, adica la o zi dupa cel de mai sus. Ce schimbare!

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=14393

Adevărul literar şi artistic, Nr. din 10 martie 2010

Viitorul filmului românesc sună gri

Alexandra Olivotto

Cannesul a inventat un premiu pentru prestaţia Dorotheei Petre din „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii“. Diluare, exces de pastişă, monocromie. Asta le reproşează cineaştilor români criticii de film. Realismul minimalist - xeroxat la infinit. Viitorul? Lungmetrajul cu gospodina care pune murături. Criticii de film Ada Roseti, Anca Grădinariu, Andrei Gorzo, Mihai Chirilov şi Andrei Creţulescu fac pronosticuri despre progresul cinemaului românesc.

„Dacă ar fi să risc un scenariu SF, probabil că aşa-zisul film «în care nu se întâmplă nimic» va atinge culmea extremă de rafinament şi în el chiar nu se va întâmpla nimic. Filmul cu gospodina care pune murături, anticipat la modul ironic de prietenul meu Andrei Creţulescu, va fi făcut, probabil, peste cinci ani (deci încă se va mai întâmpla ceva-ceva în el).

Cristi Puiu va semna un muzical cu zombie. Cristian Mungiu va face «Amintiri din tranziţie», pentru că la vremea aceea, la cum merge politica din România, vom trăi partea a doua a Epocii de Aur. Nae Caranfil va ceda finalmente şi va face un film în cea mai pură vână minimalistă, resuscitând moda, şi câştigând Oscarul pentru cel mai bun film străin. Corneliu Porumboiu se va fi retras din cinema, reorientîndu-se înspre o carieră de antrenor de fotbal. Iar Sergiu Nicolaescu va face reţetă de box-office cu «Fiul lui Nea Mărin»". Aşa vede criticul de film Mihai Chirilov viitorul cinematografiei româneşti.

Genul vine din urmă

Specialiştii într-ale peliculei deplâng la unison absenţa publicului din sălile de cinema şi consecinţele ei pe termen lung. „Nu ştiu cum va arăta filmul românesc peste 10 ani, n-am fost niciodată bună la pronosticuri. Sper doar că i se va da o şansă şi producţiei de gen - sigur, începuturile vor fi ezitante, dar trebuie insistat. Cred că trebuie să existe o politică naţională, patronată de CNC, care să încerce să prezerveze sălile aflate în afara multiplexurilor şi să reîmpace publicul cu filmele locale.

Cu alte cuvinte, să nu producem doar pelicule pentru prestigiu şi pentru festivaluri. Prestigiu avem deja din plin. Public, mai deloc", constată criticul de film Anca Grădinariu. Colega ei de breaslă, Ada Roseti, îi ţine hangul, militând tot pentru cauza genului.

„Din păcate, dincolo de «ambasada cinematografică», cea care reprezintă probabil în acest moment cel mai bine România în lume, persistă faptul că marele public de acasă încă aşteaptă filme de acţiune sau comedii de tipul celor din seria BD, făcute azi, pentru publicul de azi, cu rigorile de producţie de azi. Cred că acolo e locul spre care vom vedea îndreptându-se o parte dintre tinerii regizori, cei care azi abia se află în facultate sau în liceu", anticipează Ada Roseti. Lipsa de interes a publicului pentru peliculele româneşti e punctată şi de criticul de film Andrei Creţulescu.

„Spectatorii nu vin la film românesc nici (decât?) bătuţi - iar îndată ce pleacă, înjură. Ăia care se desprind de monitorul de acasă nu ştiu ce vor şi nici ce nu - parţial e vina cineaştilor, care nici ei nu prea ştiu. Ba nu - ştiu că vor să-şi lanseze filmele la festivaluri, dacă se poate importante.

Nu-i condamn - atâta vreme când acasă eşti înjurat (cu sau fără premiu), consolarea înseamnă aplauze şi cronici în Occident. Nu, nu-i condamn, dar nici nu pot să fiu de acord cu răspunsuri de genul «Despre ce-i noul tău film?» - «Păi mă gândesc să-l termin ori în iarnă, să-l bag la Berlin, ori mai târziu, să-l trimit la Cannes. Dacă nu, am Locarno şi Veneţia după...»", povesteşte Andrei Creţulescu.

„Moartea domnului Lăzărescu“ a fost spărgător de gheaţă şi mantră pentru cineaştii români

Valul trece, autorii supravieţuiesc

„Pe baza antecedentelor, e clar că fenomenul «filmului românesc ca succes story» se va domoli. Ca şi în cazul neorealismului italian, al boom-ului cinematografic taiwanez din anii '80 sau al celui iranian din anii '90, în urma lui vor supravieţui doi-trei autori adevăraţi. Puiu şi Porumboiu se vor număra cu siguranţă printre aceştia", e de părere criticul de film Andrei Gorzo. „«Noul val» a parcurs deja drumul de la revelaţie la repetiţie. Şi eu, de la exaltare la exasperare. Cred că e doar o chestiune de timp ca festivalurile internaţionale să-şi dea seama de asta şi să-şi găsească «un nou Iran».

Nu prea există varietate şi cinema-ul românesc a transformat cam monocrom. Probabil că diversitatea va veni doar atunci când factorul «exotic» se va fi epuizat şi când juriile internaţionale îşi vor da seama că începem să facem acelaşi film. Când nu vom mai lua o poală de premii", subliniază Grădinariu. În 10 ani, industria cinematografică românească „va fi ternă, ciufută, ameţită, şleampătă şi ţepuită, sau nu va fi deloc. Sunt răutăcios - dar prefer să n-am dreptate, să-mi plec capul şi să-mi scot pălăria. Ar fi cumplit de trist să am dreptate - întâmplător, bizar şi verificat însă... cam am întotdeauna dreptate", susţine Andrei Creţulescu.

Minimalism pe butuci

„Dacă prin dezvoltare înţelegem producţie... atunci ne-am dezvoltat. Avem filme mai multe - ceea ce nu înseamnă neapărat mai bune, ăia care făceau gunoaie fac în continuare - , dar următorul concurs CNC pare o fata morgana, aşa că s-ar putea să ne întoarcem la ce ne caracterizează mai abitir ca popor: făcutul pe urmă ureche şi/sau pe apucate. Dacă prin creștere înţelegem stilistică & tematică... atunci nu ne-am dezvoltat.

Direcţia asta a cinema-ului românesc (parcă n-aveam cinema, aveam „decât" filme, în fine), aşa cum e ea - nu ştiu dacă-i momentul pentru încă o analiză - , e copiată şi răs-copiată, de parcă toţi oamenii ăştia care fac film s-ar fi vorbit între ei. Mi-amintesc de «Multiplicity» (titlu minor, dar hazliu) - clonele lui Michael Keaton ieşeau din ce în ce mai defecte. Mda, veţi spune, dar el s-a oprit la patru...".

Aşa vede situaţia filmului românesc Andrei Creţulescu. „Deocamdată, tindem să repetăm o anume formulă, pentru că regizorii autohtoni sunt convinşi că doar asta se aşteaptă de la noi: felii de viaţă, minimalism, sordid social, refuz al oricărui pay-off comercial, unitate de timp, iluminare naturală, filmarea din mână, pălăvrăgeală măruntă etc. În timp ce primul val a fost curajos prin faptul că a refuzat să meargă pe cărări bătute, cei veniţi în trenă refuză să-şi mai asume riscuri. Cinema-ul românesc şi-a conceput deja o nişă în străinătate şi mulţi dintre regizorii de după Puiu şi Mungiu par că nu vor să-i depăşească perimetrul. Devin oportunişti şi copiatori şi pierd acea onestitate şi acel adevăr la care au aspirat marile filme ale valului.

Există o linie ușoară de demarcaţie între minimalism & «realitate netrucată» şi plictiseală & poveşti meschine pe care numeroase dintre ultimele titluri româneşti au încălcat-o. Să nu uităm că «4, 3, 2» şi «Moartea domnului Lăzărescu» aveau un feel documentar, însă erau filme zguduitoare, adevărate lovituri în plex, care-ţi ştanţau cu forţă memoria cinefilă", accentuează Anca Grădinariu.

„Realismul minimalist dă semne de oboseală şi peste hotare. Filmele româneşti premiate anterior în festivaluri au creat o breşă şi au impus România pe harta cinematografică internaţională. Unii au ales să continue direcţia aşa-zis minimalistă, despre care se spune că a construit o modă - soluţie care, pe termen lung, se poate dovedi alienantă, dovadă şi comentariile unor critici străini, vădit iritaţi de această tendinţă stilistică", observă Chirilov.

Batem pasul pe loc

„În ultimul timp se poate sesiza un proces de diluare a esteticii realiste impuse în cinematograful românesc de către Cristi Puiu. Mă gândesc la unele dintre scurtmetrajele din seria «Amintiri din Epoca de Aur» (cel cu vânzătorii de aer şi cel cu şoferul de găini, cele două regizate de Cristian Mungiu) sau la lungmetrajul «Cealaltă Irina» de Andrei Gruzsniczki. Aceste filme continuă să arboreze unele dintre mărcile exterioare ale realismului (absenţa muzicii, propensiunea pentru cadrul lung), dar, sub această pojghiţă de realism, realizatorii se întorc la procedee narative mai clasice, mai familiare publicului larg. E vorba de o variantă mai comercială, mai puţin riguroasă, a realismului în care crede Puiu.

În timp ce Radu Jude, Radu Muntean, Bobby Păunescu şi Marian Crişan rămân, deocamdată, fideli principiilor estetice ale lui Puiu; cinema-ul lor este un cinema ieşit de sub mantaua acestuia", consideră criticul de film Andrei Gorzo. Cu excepţia şcolii Puiu, restul tendinţelor i se par firave.

„«Poliţist, adjectiv» al lui Porumboiu constituie o ramificaţie; Alex Leo Şerban l-a numit un pas în afara «ţarcului realist». Pornind de la realism, Porumboiu s-a lansat în nişte căutări estetice despre care nu-i exclus să-l ducă tot mai departe de punctul de plecare: un lucru binevenit, căci există riscul cantonării într-un cinema realist corect, dar lipsit de anvergură. La rândul lui, Adrian Sitaru a dat dovadă (în lungmetrajul lui de debut, «Pescuit sportiv») de o inteligenţă cinematografică aventuroasă, care cine ştie unde-l va duce. Mitulescu, în «Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii», e mai puţin un realist şi mai mult un liric, ca şi Ruxandra Zenide în «Ryna»; dar rămâne de văzut dacă unul dintre ei va reuşi să vină cu o contrapropunere cu adevărat solidă la concepţiile despre cinema ale lui Puiu. Şi, bineînţeles, există Nae Caranfil, un om care-şi vede de drumul său", crede Gorzo.

Cu „Poliţist, adjectiv“, Corneliu Porumboiu a generat o abia apărută direcţie filmului românesc

Paradoxul premiilor

„Pe de-o parte, validarea internaţională a filmelor circumscrise Noului val (termen contestat de cei înregimentaţi, fără voia lor, în el) a generat un model de «cinema» doar în aparenţă uşor de copiat. Pe de altă parte, a creat o anume formă de ebuliţie creatoare, a alimentat ambiţii şi a solidificat un cadru financiar programatic (aşa contestat cum este el de toţi, dar de care profită toţi la grămadă)", apreciază Chirilov. „Ce s-a schimbat în cinematografia românească în ultimii zece ani, ulterior părerea mea, e balanţa de forţe.

Acum zece ani, tânăra generaţie de regizori protesta pentru că nu era sprijinită să-şi facă filmele. Acum, statistic vorbind, regizorii tineri sunt cei care scot cele mai multe filme noi pe piaţă. Preferinţa pentru noul val nu e însă doar opera timpului. „Premiile au jucat un rol important. În primul rând, conform regulamentelor de desfăşurare ale concursurilor CNC, un premiu internaţional aduce regizorului şi producătorului puncte suplimentare, deci un loc mai bun pe lista finanţărilor.

Dincolo de asta, membrii juriilor concursurilor CNC au ajuns să privească mai atent scenariile de tip minimalist, favorizate de tinerii regizori, pe care probabil înainte le eliminau din întâia rundă, considerându-le neinteresante. În plus, premiile internaţionale şi simpatia criticilor străini au păstrat filmele româneşti în atenţia festivalurilor de film, ducând la tot mai multe selecţii şi, deci, premii. Acum zece ani, un film românesc trimis într-un festival, era probabil ignorat cu nonşalanţă.

Acum este privit cu atenţie şi cu bunăvoinţă, pentru că atâtea filme româneşti selecţionate în festivaluri au luat şi premii", punctează Ada Roseti şi are dreptate. Necazul fiind însă că „succesul la români se traduce numai prin premii", susţine Andrei Creţulescu.

2010 în pelicule

Cel mai aşteptat film al anului este, scutit de îndoială, „Aurora" lui Cristi Puiu, care, cel mai probabil, va avea premiera la Cannes. Înaintea ei, românii vor vedea însă câştigătorul Ursului de argint la Berlinală, „Eu când vreau să fluier, fluier", de Florin Şerban. Din acelaşi festival vine şi „Portret al luptătorului la tinereţe", debutul în lungmetraj al regizorului Constantin Popescu, o peliculă despre rezistenţa în munţi. Şi câştigătorul Palme d'Or pentru scurtmetraj, Marian Crişan, îşi va prezenta „Morgen", tot debut în lungmetraj, tot în 2010.

„Marţi după Crăciun" de Radu Muntean, „Caravana cinematografică", a lui Titus Munteanu, şi „Medalia de onoare", în regia lui Călin Netzer, deja premiată la Salonic, vor rula în 2010 pe marile ecrane româneşti. Alte pelicule ce vor avea premiera în 2010 sunt „Poker" (Sergiu Nicolaescu), „Luna verde" (Alexa Visarion) „Tatăl-fantomă", primul lungmetraj de Lucian Georgescu şi „Mănuşile roşii" (Radu Gabrea).

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

o sa spuneti ca e coincidenta ca in aceeasi zi in care am postat/citat articolul de mai sus - adica ieri - (desi era de gasit pe net mai de multa vreme) apare si o reactie:

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/situa-ia-e-albastra

Mihai CHIRILOV & Alex. Leo ȘERBAN | Filmul românesc - cine are trebuință de el?

„Situația e albastră”

Mihai Chirilov: Te-ai retras acum un an din viaţa cinematografică, dar ai reuşit întrucîtva să ţii pasul cu noile filme româneşti – iar întîmplarea face că 2010 să fi fost un an extrem de bun. În ce mărime te mai interesează ce se întîmplă în peisajul local? Vezi cumva lucrurile din altă perspectivă decît atunci cînd scriai şi urmăreai activ fenomenul?

Alex. Leo Şerban: Cele mai numeroase filme româneşti de anul acesta le-am văzut la TIFF – deci, în măsura în care acesta ţine pasul, presupun că îl ţin şi eu... Dar, sincer, interesul meu a scăzut; nu numai în legătură cu cinema-ul autohton, ci cu cinema-ul în general. Am trecut de la faza de îndrăgostire la cea de căsnicie („la bine şi la rău“), apoi la rutină. Am considerat că e cazul să „ies la pensie“. Deci, din perspectiva unui „pensionar“, văd filmul românesc ca pe un absolvent de Harvard sau Sorbona care, în ţară, nu-şi găseşte de lucru: paradoxal, taman diplomele obţinute acolo constituie, aici, un handicap. „Nu e necesitate de el.“

Mihai Chirilov: Spuneai la un ocazie dat că noului film românesc, abundent în vîrfuri, dar contrabalansat de inepţii, îi lipseşte o producţie medie pentru a putea vorbi despre o industrie cinematografică în adevăratul sens al cuvîntului. Între timp şi-au făcut apariţia inclusiv acele filme de gen a căror absenţă o deplîngeai (n-o să le nominalizez aici, pentru că mi se pare că majoritatea dintre ele se screm în van să capteze atenţia publicului), ba chiar s-a găsit loc şi pentru un experiment inclasabil cum este Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. S-a mai echilibrat situaţia? Ce îi lipseşte azi, la 10 ani de la renaştere, filmului românesc?

Alex. Leo Şerban: În condiţiile în care un film precum Marţi, după Crăciun – pe care am avut imprudenţa să-l numesc „film de public“ – abia face în jur de 10.000 de spectatori, e clar că situaţia (nu doar hîrtia...) e albastră. Evident, nu e vina lui Muntean: el rămîne un autor care a crescut constant, iar Marţi... mi se pare genul acela de cinema de însușire asociat, în Franţa, cu nume cum ar fi Chabrol sau Sautet. Mă încăpăţînez să cred că aşa ar necesită să arate un film de public; din păcate, nu şi în România, care este mult în urmă în materie de cinefilie şi care consumă cantităţi industriale (toxice!) de articole TV. Mă tem că acestea au formatat aşteptările marelui public, care nu mai vrea decît un anumit tip de film: cel conceput pe urmă reţetă. Paradoxul (din nou) este acesta: filmele cît de cît „vizibile“, la noi, sînt tocmai cele făcute de „cei doi M şi cei doi P“ (Mungiu, Muntean, Puiu & Porumboiu); întrucît ele sînt de o anumită factură (mai solicitantă pentru spectatorul obişnuit cu articolele TV), publicul a văzut un titlu, două, după care s-a săturat. Acum, cînd aude „film românesc“ se gîndeşte la bolnavi duşi din spital în spital, la avorturi sub Ceauşescu sau la poliţişti, contemplativi... Dar nu este problema lui M2 + P2; este problema lipsei de alternative. Unde sînt acei „meseriaşi“ capabili să facă filme de gen? Au rămas oare, în România, doar o mînă de regizori?! Răspunsul e simplu: „ceilalţi“ sînt invizibili. În afara criticilor obligaţi să bifeze toate prăpădeniile, restul publicului nu se duce să vadă acele filme. (Şi nici nu i-aş dori, căci sînt catastrofale!) Deci filmului românesc îi lipseşte alternativa. În continuare...

Mihai Chirilov: Cu toate astea, succesele filmului românesc au creat un teren de desfăşurare pentru titluri relativ mediocre care au încercat să capitalizeze de pe urma reputaţiei construite de predecesori. Unele au ajuns în festivaluri, în virtutea interesului pentru filmul românesc (şi mă încăpăţînez, la rîndul meu, să includ aici Eu cînd vreau să fluier, fluier, în ciuda carierei lui internaţionale), altele pur şi simplu există, deşi locul lor ar fi la coş. În aceste condiţii, cred că epigonii nu au decît de cîştigat, în vreme ce perdanţii, culmea, par a fi cei cărora li se datorează succesele de care aminteam. Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu a avut fanii lui compulsivi, dar şi detractori pe măsură. Aurora lui Cristi Puiu a avut parte de un tratament similar unui porc trimis la tăiere, şi ceva îmi spune că şi viitorul film al lui Cristian Mungiu e deja pîndit la cotitură. În termeni extraordinar de cinici, întrebarea care parcă stă pe buzele tuturor este: Cine mai are nevoie de Porumboiu, Puiu şi Mungiu?

Alex. Leo Şerban: La fel de cinic vorbind: festivalurile mari – şi o mînă de critici români, care au pariat pe ei încă de la-nceput. Nimeni nu se poate aştepta ca Poliţist-ul lui Porumboiu şi Aurora lui Puiu să fie recorduri de încasări: sînt filme dificile, îndrăzneţe, profund personale. În oricare cinematografie care se respectă, astfel de titluri au locul lor. Pe mine nu mă şochează detractorii – aceştia se află oriunde şi au, şi ei, „locul“ lor (totul e să nu le dai mai multă importanţă decît merită). Problema – repet – este lipsa alternativei. Sînt absolut convins că, dacă piaţa de film românesc ar fi mai diversificată, orgoliile (inclusiv ale unor spectatori) şi enervările s-ar mai potoli. Ce mă deranjează este că acestea din urmă nu sînt îndreptate înspre „meseriaşii“ invizibili care dau rateuri în serie pe banii noştri, nici înspre CNC-ul „echidistant“ care le face posibile (deşi le ţine, adesea, „în dulap“, sub cheie!), ci – culmea – înspre cei care fac filmele care ne pun pe hartă. Înspre performeri! Între o cinematografie care face filme „de export“ şi una care nu e-n stare să facă nici măcar filme de consum autohton, darămite de export, e preferabilă prima variantă. Nu zic că e varianta ideală, dar măcar e ceva.

Mihai Chirilov: Esenţializînd lucrurile, se poate spune că lui Puiu i se datorează naşterea Noului Cinema Românesc (cu tot ce a presupus acest curent), lui Mungiu – botezul, lui Muntean şi Porumboiu – maturitatea, iar lui Puiu (din nou) – „moartea“ lui simbolică şi aparent necesară. Nu o explozie, ci o implozie a curentului. Îţi solicit un exerciţiu de anticipaţie: care crezi că va fi următoarea mişcare a lui Mungiu?

Alex. Leo Şerban: N-am nici cea mai mică idee... Parcă tu erai cu previziunile, nu? Ai pariat pe şansele lui 4,3,2 încă înainte de-a fi trimis la Cannes, deci eşti cel mai în măsură să răspunzi. Chiar sînt curios.

Mihai Chirilov: Eu îl văd pe Mungiu în dispoziție să reînvie NCR-ul, cu un film la fel de influent pe cît a fost, la vremea lui, Marfa şi banii, dar cu un solid cîrlig la public (aşa cum, în mod inexplicabil, a avut Fluierul lui Florin Şerban sau cum Mungiu însuşi şi-ar fi dorit să fie seria Amintirilor...) Altfel spus, îl văd capabil să scoată NCR-ul de sub incidenţa controverselor care-l gîtuie tot mai tare din toate direcţiile. Apropo de controverse: unii regizori sînt de părere că, pe cît de instrumentali ar fi fost criticii (mă rog, unii dintre ei) la cimentarea reputaţiei Noului Cinema Românesc, pe atît de mult au profitat de pe urma lui pentru a-şi adjudeca o bucăţică din meritele lui. Sper că nu această aberaţie te-a confecționat să te laşi de meserie. Dar, presupunînd că ai continuat să citeşti ce se scrie în ţară, ce rol crezi că ar trebui să joace azi criticii de film în „telenovela“ filmului românesc?

Alex. Leo Şerban: Nu, aberaţiile nu mă pot convinge să renunţ la nimic. Şi, de fapt, puţin îmi pasă cum sînt privit eu, fostul-critic-de-film-a.l.ş. – aş zice că nu contează nici cum sînt priviţi ex-confraţii; întrebarea esenţială este dacă mai e nevoie de Critica de Film (ca „instituţie“) nu numai în România, ci peste tot în lume. Momentul, cum ştii, e foarte prost. În SUA (unde ea avea, ca în Franţa, cel mai mare prestigiu), critica de film e în mare suferinţă. Paradoxul (iarăşi) este că oamenii aceştia sînt din ce în ce mai informaţi, mai cultivaţi, dar publicul interesat de analizele şi verdictele lor e din ce în ce mai subţiat: a ajuns o minoritate. La noi, critica a ţinut pasul cu Noul Cinema Românesc, iar opiniile în privinţa acestuia au fost îndeajuns de apropiate. Cu excepţia unor caraghioşi care fac copii la indigo, toată suflarea criticărimii băştinaşe – de la Tudor Caranfil la Cristi Luca – a salutat cum se cuvine NCR-ul. Evident, efectul entuziasmului lor a fost zero. Căci s-a întîmplat un fenomen bizar: deşi entuziasmul e mai îndreptăţit decît scepticismul, suma entuziasmelor cumulate a avut acest efect pervers – publicul neaderent la estetica NCR-ului a aruncat discreditul său şi asupra criticii. Nici asta n-ar fi o catastrofă – măcar să fi rămas doar criticii „discreditaţi“, nu şi cineaştii! Dar, pentru că sîntem în România, s-a ajuns la acuzaţii de „cumetrie“, iar „prieteşuguri“ (reale sau imaginare) au fost arătate cu degetul nu din public, ci – culmea! – tot dinspre unii cineaşti. Iar pentru a creşte în ochii lor, unii mai tineri şi cu repere haotice s-au repezit să le cînte în strună... Or, nimic nu e mai periculos decît să preiei idiosincraziile unui artist – pentru un critic, este letal. Se observă o tendinţă (aşa-zis teoretică) de purism, un fel de „cinematografic corect“ ai cărui misionari propovăduiesc „evanghelia după Cr. Puiu“ şi-i anatemizează pe „eretici“. Sînt figuri grave şi minus umor, ca nişte birocraţi UE puşi în slujba unui Savonarola. E de dorit să se calmeze. Meritul lui Puiu este indeniabil şi este istoric, dar tot el are o vină veşnică: a transformat cinema-ul şi discuţiile despre el într-o chestiune de viaţă şi de moarte. Relax, nu sînt decît nişte filme, ca să-l parafrazez pe autorul meu preferat – un anume domn Hitchcock...

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676